Timp singur

Imi place sa fiu inconjurata de oameni, sa ii observ, sa ii ascult, sa le vorbesc, sa imi imaginez povestile lor. De cand ma stiu, imi doream o familie mare, o multime de oameni care sa te tina ocupata in fiecare moment, care te oboseasca dar la sfarsitul zilei sa iti lase un zambet larg. Si prieteni frumosi care sa te cunoasca, sa iti fie sprijin si aventura, sinceri si deschisi. Nu imi placea singuratatea si o judecam, ma speria si ma sufoca. Copil cautand agitatie, adolescent cautand apartenenta, tanar cautand distractie, matur cautand.. 

Acum stiu ce caut, desi inca blurry si schimbator, valorile au fost cumva rearanjate, invatand din ce tot ce s-a intamplat si simtit, din fiecare om, mai mult sau mai putin constient. Acum, in aceasta noua perioada (nu o numesc maturitate, maturitatea e relativa si judeca prin fiecare definitie) am invatat ca singuratatea e buna in propriile potrivite. E buna pentru suflet si spirit. Mai ales, ca singuratatea nu inseamna (musai) absenta oamenilor. Am auzit, am simtit, am vazut ca poti fii singura si inconjurata de oameni. Trecand la acea singuratate unde esti doar tu cu tine, si iti place. 

Sunt oameni carora nu le place sa se plimbe singuri, sau sa manance singuri, sau sa faca cumparaturi singuri. Dar am descoperit ca iubesc momentele mele si doar ale mele, neimpartite, nejustificate, netulburate si intrebate. E momentul in care pot sa ajung la zi cu gandurile mele, cu ce imi doresc, cu cartea pusa in stand by, cu cafeaua buna si energia sclipitoare, cu mesajele si conversatiile cu omuletii pe care ii iubesc dar ii tot aman din cauza agitatiei. Imi place sa cutreier pana cand descopar un lucru, orice, ceva. 

Programele incarcate, atitudinea de titirez, somnul in reprize, zilele pe ore, pauzele scurte, oameni uitati & to do lists epuizeaza, mai devreme sau mai tarziu; in prezent- din ce in ce mai devreme. Si atunci am cautat acel lucru care ma poate reincarca pana si intr-o duminca (as i really hate sundays). 

Sa nu uitam de relatii, of ele, grele, complicate, sarate. Si cum le ajutam noi sa isi piarda magia, misterul, elanul prin fortarea etapelor sau pur si simplu prin asteptari si acapararea spatiului. E normal, o facem mai mult sau mai putin voit. Ne amestecam, ne extindem, ne sufocam. Nu intr-un mod clar si rapid, ci in timp, si e frumos.. ne place sa ne trezim si sa adormim cu el/ea langa noi. Sa facem cumparaturile impreuna, sa ne sunam, sa iesim impreuna, sa ne certam pe ce lustra sa punem sau unde sa mergem in vacanta. Ne place impreuna. Dar ne-ar placea mai mult impreuna daca am avea propriul nostru timp si spatiu, din cand in cand, fara sa ne iscodim apoi, sau sa vedem scenarii dramatice. Nu ne iubim mai putin, ci ne ajutam sa crestem impreuna, frumos. [timp singur, again for the win]

Nu stiu cum, am ajuns sa citesc un articol legat de motivul pentru care adultii simt ca anii trec mai repede decat copii. Aparent, totul e legat de experiente si de faptul ca noi, nu mai avem asa multe inceputuri, asa prime momente, totul e o rutina, procrastinare si stres. Si ajungem sa traim mai mult in trecut si prin tot ce ni s-a intamplat in loc sa ne dam voie sa descoperim noul de care avem nevoie pentru a restarta cea mai importanta resursa.. timpul. 

Asta incerc sa fac prin acel timp singur, sa imi creez experientele pe care mi le doresc si planuiesc ce isi doreste sufletul meu rebel. Apoi sa mi le realizez alaturi de el, my half.

Timp singur, e timp frumos, e un moment de respiro intr-o multime ce cauta acceptare. 


Cu drag,

Inchis

Sunt o furtuna in desfasurare, care consuma si lasa pagube. Si imi e ca o sa ii creasca intensitatea si urmele lasate. Si imi e ca o sa ii dau un nume si o sa fie doar o etapa. Si imi e ca nu stiu cum e fara ea. Dar vreau, nu doar o vacanta, ci zile intregi, nenumarate. 

Dar ce ne facem cu mastile? Daca or sa cada? Si razboiale purtate tacut pe fundal? Si emotiile care dau zambete schimonosite? Si ochii dati peste cap? Dar pacatele? Si starea permanenta de nepotrivire? Si privirile de doamneajuta? Dar fuga, unde ramane fuga? Cui i-o lasam? Pastram ceva? Sau intram in vacanta complet? Ne lasam si de oameni?

Apoi, tacut, zambind, simtind si renuntand,  ne bucuram de liniste. Dar "confirmarile" tot acolo raman intr-un sertar prafuit asteptand momentul in care or sa faca ce stiu ele mai bine: sa fie dorite, constant, crescand, ranind o data cu asteptarile. O alta furtuna!