Postare in viitor

O zi frumoasa, o seara linistita cu miere si viitor, cu planuri si zambete. 


Niciodata nu mi-a placut orasul mai mult ca azi si niciodata nu m-am simtit mai "in moment" ca acum. E tare simpatic sentimentul de pace si mult mai placut cel de multumire. Poate ca "acel mare om" sau acele fete amuzate sau cu priviri de mandrie au completat o Sambata de Iulie mult prea calda si trecuta. Cert e ca, acolo unde exista voie buna, exista si un somn cu zambet.

*

Pana la urma ii voi multumi lui M, o merita, e perfect! :))

*

...this one here is for the (my) queens...

*

Cuvinte aproape linistite...

Am fost pregatita pentru o lume perfecta dar cum nu e, am realizat ca toate calitatile sunt modificate, adaptate, schimbate intru totul. Nu totul se aplica si tot ce esti nu este ajuns intr-un moment sau altul. Ori daca esti se va gasi ceva, cumva, careva sa iti demonstreze contrariul. Poate e prea mult timp liber sau prea multi ochi atintiti pe ce esti si ce vrei sa devii. Poate sunt locuri simple si locuri complexe, pareri sincere sau pareri distorsionate, o realitate efectiva sau definita prin alte filtre. Probabil ca la sfarsitul zilei tot ce conteaza e ce simti si motivul real care ti-a cauzat acel sentiment. Sigur e vorba de tine si ce vrei sa culegi din perspectivele celorlalti. Sau probabil e modul in care te-ai trezit dimineata si decizia de a avea ziua construita in jurul lui. Si apoi te incapatanezi sa vezi in ceilalti alegerea ta si cum aceasta e foarte bine gandita. De fapt nu e, nimic nu e, nimic nu e sigur sau pur adevar. E o alegere pe care, asa cum am zis, o cauti in ceilalti si selectezi fix motivele pentru care ai facut acea alegere..buna sau mai putin buna. 


Gresit mi s-ar parea, daca totul s-ar transforma intr-o cautare nesfarsita a acelui motiv complet pe baza caruia iti creezi lumea nepotrivita. Exista nuante, exista mii de intelesuri, exista subintelesuri sau pur si simplu nu exista nimic in spatele unui zambet, unui cuvant, unor ochi tristi. Unele lucruri exista si atat. 


Dar oameni fiind, nu putem accepta ca unele lucruri pur si simplu sunt ci le disecam, le gandim, le discutam pana descoperim noi ca e ceva si o stiiam si nu o tinem doar pentru noi, trebuie raspandita ca nu suntem egoisti. De ce? Chiar mi-ar placea candva sa inteleg de ce facem asta si cum pur si simplu detasarea poate cumva sa domine momentele in care altii gandesc si simt pentru noi. As crede ca suntem atat de ocupati cu noi incat nu mai avem timp pentru altii. Si sincer, asa mi-ar placea sa fie in anumite momente, noi cu noi. Deja e prea mult. 


Dar e bine, construim o lume prin ochii nostri dar de ce e crezuta de alte persoane fara sa fie verificata doar pentru ca anumite aspecte chiar merg? Cand mergem pe incredere si cand cercetam? Cand luam deciziile noastre si cand acceptam ca sa fie luate sau macar influentate de alti omuleti? Cand putem fi obiectivi cu noi pentru altii? Cand altcineva iti traieste gresit emotia fara sa vrei, ce faci? Cand totul e asa vag cum e pana acum, cum interpretezi corect? De fapt, mintea poate sa zboare, totul poate fi ascuns, sau direct... daca am asculta un pic ce ne zicem cand nu ne zicem si ce vrem cand nu vrem, poate nu am mai vorbi cand nu e necesar si am intelege cand ar fi nevoie. Eu chiar cred ca avem un simt dezvoltat al nemultumirii sau al ignorantei, inca nu m-am decis complet... si ca sa inchei cu un citat pe care cred ca mi-l voi picta pe pereti in curand daca nu voi intelege ca in anumite clipe trebuie sa ma impac cu mine:

*

"Humans see what they want to see.."

*

*