E un sentiment intors pe dos, vazut intr-o umbra si simtit in extremitati.
Incepe usor, ca o dimineata de vara, cu o privire... cu pasi mici te arunci in gol chiar daca cuvintele te tin. Nu iti pasa si tot ce vrei e sa pastrezi ceva din celalalt. Egoismul sau pur si simplu nevoia de a simti te imping catre limita. Nu e sanatos dar in acel moment nici nu vrei asta, vrei doar sa ramana. Iar apoi intri in sevraj, cu inima tremuranda, cu privirea in ceata si cuvintele haotice, cu mintea vraiste si trupul nepasator. Si trec zile, reprosuri, caderi si minuni pana realizezi ca de fapt nu asta inseamna sa "pastrezi"... Iti revii adunand bucati din tine, construind din nou gandurile si linistindu-ti inima. Zici ca azi iti e mai bine, crezi de fapt ca azi iti e mai bine. Nu mai vrei sa il vezi plecand, dar nici nu ii mai furi obsesiv din promisiuni. Chiar daca pleaca, tu vei fi acolo...mereu vei fi acolo cu totul strans, zambind si cautand momentul in care va reveniti....A doua zi e cel mai greu, nimic nu e complet si totul se scalda intr-un intuneric sufocant. Si reincepi sevrajul cu mai mult curaj chiar daca acum traiesti intre doua trenuri, mereu pe fuga, mereu pe jumatate...stiind ca la un capat e ceea ce vrei, ceea ce te poate scoate dintr-un cosmar sentimental...
*
[I need you like the moon need the moon to shine,
every second you depon my mind.]
*
Postări
