Prima mea amintire din copilaria mea zbuciumata e legata de un caine, negru si cret. Il consideram mare si puternic desi era doar un Canis pus pe sotii. Ne alergam, il puneam noaptea in pat ca sa doarma, imi primeam cearta de a2a zi cu mandrie, pentru ca desi ai mei parinti nu erau de acord Nero era al meu prieten si trebuia sa stea langa mine. O perioada buna, eram doar eu si Nero, intr- o lume a noastra, cu propriile noastre reguli, jocuri si ghidusii. Apoi, am aflat ca voi avea o sora si Nero va trebui sa plece, nu am inteles de ce dar stiu ca nu am fost incantata deloc de vestea ca voi avea o sora care nu va putea face ce facea acel mandru negru si cret. Apoi dupa multe plansete, tipete, nu stiu exact daca ale mele sau ale acelui copil alb, pufos si de abia venit pe lume, un alt Canis a venit sa ne agite viata, Max. Max era la fel de negru, cret si mare dar ne-am apropiat greu. Eu pentru ca eram inca afectata de ultimile schimbari, el pentru ca a fost pana in acel moment un spirit liber. Vreo 2 ani de zile fu ok dar mai apoi, mama l-a dus undeva (intr-un loc magic, presupun) pentru ca domle "lasa prea mult par". Sub acest pretext, ne-au fost adusi si luati vreo 4 caini, toti Canisi. La varsta de 9 ani, am primit un "Pechinez" auriu, mic si dragalas (little i knew then). Eu tot asteptam sa creasca si sa i se increteasca parul, el tot era in lumea lui. Eu voiam sa ne jucam, el voia sa fie lasat in pace. Eu voiam sa il alerg, el ma maraia. Pana intr-o zi, cand m-a muscat de degetul mare de la mana stanga, da tin minte pentru ca atunci am inceput sa imi fie frica de caini. Dupa acel soc, si Pechinezul (al carui nume nu mi-l amintesc dar nici nu vreau) a fost dus (sper ca nu in acel loc magic) si am incetat sa mai cer caini.
Pe la 16, frica mea de caini a atins cote maxime cand o gasca de caini si-au gasit locul in jurul blocului nostru. Normal ca aveam vecini care ii protejau si desi acei caini erau vizibil periculosi, mi s-a repetat de un milion de ori ca ei ataca pentru ca "simt frica". Am trait cu aceste vorbe si inca traiesc, dar nu stiu cum sa trec de aceasta frica.. imi plac in continuare cainii, dar raman la pisici.
Pisicile, ele au intervenit undeva intre frica mea de pechinezi (dar pot sa jur ca e ceva neinregula cu ei si ca they have a hell instead of a soul) si gasca malefica de caini de la bloc :)).
Zara, persana gri, pufoasa si fara botic, avea doar o luna cand alerga prin casa si arata exact ca un ghem pufos. De abia mieuna, de abia scoatea gherutele, de abia pisicea. Find o pisica cu Pedigree (fitze!) stia exact ce trebuie sa faca si unde. Pe cat de adorabila si pufoasa era la o luna, pe atat de nebuna si rautacioasa era la 2 ani. Am aflat pe parcurs ca "avea negru in cerul gurii" si ca e un semn, asa a fost. Nu zgaria, musca; daca simtea ca nu o placi, se razbuna; o iubea sau o agrea doar pe mama pentru ca ii dadea de mancare; tot ce misca, ataca - nu conta ca erau picioarele tale sau o musca pierduta; isi ascutea ghearele dupa canapea, de canapea sau mocheta pentru ca acolo nu ajungeam sa o prindem; dormea doar pe perna mea si cu timpul invatase ca daca ma impinge suficient de tare. pot dormi si fara perna; in rest parea mai tot timpul plictisita si nervoasa. Fiind o pisica frumoasa, ai mei s-au gandit ca poate daca face puiuti se calmeaza (aha :))) si au dus-o de 2 ori imperecheat si de 2 ori si-a batut partenerii. Dupa 5 ani, in care am invatat sa traim impreuna (cred ca mai mult ne accepta ea dar ma rog ) a disparut :(... vreau sa cred ca ne-a furat-o cineva pentru ca umbla si pe afara decat varianta acea sumbra pe care mi-o spuneau colegii mei :(. Am cautat-o, am oferit recompense, am plans, am tipat, am asteptat dar nu am mai gasit-o. Zara, a fost prima mea pisica, nu cel mai bun model dar ne-a ocupat viata 5 ani. Ca un copil incaptanat ce eram, am zis ca nu mai vreau animalute.
Dar intr-o zi de August, am vazut cum 2 idioti de vreo 8 ani (da idioti, nu am alt cuvant mai frumos pentru lipsa de bun simt, educatie si suflet) loveau o "chestie" alba pufoasa cu picioarele si radeau. Am sarit ca o nebuna la ei si i-am alungat fara sa ii bat desi asta imi doream, sa dau si eu cu picioarele in ei. Am luat vietatea aia alb pufoasa si am adus-o in casa. Mama a tipat, sora mea era incantata, eu eram trista: era o pisicuta, foarte slaba, cu locuri fara par, cu ochii intredeschisi, de abia mieuna, de abia mergea. Am rugat-o pe a mea mama sa ma lase sa o tin in casa dar pentru ca ea vedea doar boli s-a opus. Nu-i bai, am pus-o pe asta mica sa il sune pe tata, nu prea ii putea refuza nimic. A venit acasa, a vazut pufosenia si ne-a zis ca daca rezista in gradina pana a 2a zi o putem pastra. Era Duminica, in Galati nu existau Ugente Veterinare. Am stat toata noaptea cu ea in gradina, oferindu-i mancare, apa si o paturica. Luni la 8, eram cu ea la doctor, i-a facut analizele, am aflat ca avea vreo 7 luni si doar un kg jumatate, ca a avut bazinul rupt, ca nu va putea face pui dar ca nu are nicio boala. Asa, acea vietate alba a devenit Nur, a noastra pufosenie. Incet, a inceput sa manance, sa isi arate varsta, parul i-a crescut uniform, mieunatul a devenit zdravan si dorinta ei de afectiune ne-a surprins pe toti. Nu zgarie, nu musca, nu vrea decat sa fie mangaiata. Opusul Zarei, alearga amuzant, purtand inca amprenta unui bazin rupt, doarme foarte mult si da trezirea la ora 5 dimineata. Orice persoana noua pentru ea inseamna o noua oportunitate de a fi mangaiata. Ea este motivul meu! Pe Nur am lasat-o in Galati, asteptand orice ocazie de a o vedea si a imi ingropa manutele in blana ei :x.
Asa ajungem la Moonie...Inca nu stiu cum e Moonie pentru ca de aseara sta ascunsa, minutul de glorie in care noi am zis ca "hai sa o invatam cu noi", ne-a lasat cu nisip in toata baia, o muscatura, un deget umflat si o vanataie. Sper sa pisiceasca mai mult ca Nur si mai putin ca Zara. Sper sa iasa de unde este acum candva si sa nu o mai cautam cu orele intr-un apartament. Hei, dar macar ne-a invatat ca avem multe locuri ascunse in casa :))).
Ca si concluzie, iubesc pisicile pentru ca au personalitate desi sunt mici, ca nu trebuie doar noi sa le acceptam ci si ele pe noi, pentru ca vor un loc in viata noastra, pentru ca le castigi afectiunea, respectul si pentru ca daca ai reusit, ai cel mai adorabil animal de companie. Da, stiu ca nu le pasa, ca ele vor face ce vor ele sa faca, ca exista mii de articole si poze care transmit doar un mesaj despre ele "they feed me, they take care of me.. I MUST BE GOD" dar daca iti doresti un animal care sa te asculte si sa faca doar ce vrei tu then you are not in this shit for the good reason.
Revin cu Pisiceala 2,3..N...
***
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu