Be kind, rewind

Imi e absolut si complet drag timpul meu liber! Da, nu e un secret, nici ceva ce mi se aplica doar mie, dar pentru un moment: il iubesc si atat. Dupa luni haotice, oameni si pareri miisimii, pe un fundal de muzica proasta sau cum ii zic eu asa frumos "brain dead music", mi-am luat eu timp pentru mine, doar pentru mine. Hesus, cat "mine" aici si o sa mai fie.. 
Anyway, mi l-am luat caci da, sunt obosita dar mai mult de atat, m-am saturat si pentru niste clipe am vrut sa dedic niste timp, pretios timp, ca sa fac toate acele lucruri pe care le-am amanat, sa imi gasesc inspiratia in viata si niste sensuri. Dupa un inceput dureros la propriu, caci o masea si-a facut de cap, am inceput scurtul drum catre mine. Intr-adevar, aveam niste astepari mult prea mari: in 5 zile sa inteleg unde merg si ce vreau. Nu mai pot de ras! Mi le-am domolit in prima zi, m-as simti perfect daca as ramane cu ceva practic. 
Asa ca m-am pus pe research, un research detaliat pe self development, introspectie si zeci de articole cu 'how to' sau 'quick steps to become happy'. Nu pot sa zic ca am avut nu stiu ce revelatii, dar m-a lovit asa o mare 'chestie', probabil ca sunt mai odihnita, stresul e la o limita alarmanta de 'inexistent' si voia buna a fost la ea acasa (btw, draga Elena, iti multumesc ca ma primesti ca sunet de fundal si braw-ni addicted la tine la 'birou'). Pana acum, nimic din ce nu s-a zis, nu s-a scris sau nu s-a auzit: singurul lucru pe care poti sa il schimbi e la tine :D Cel mai simplu si cel mai greu caci ne incapatanam sa fim exceptia de la regula, sa salvam, sa modelam, sa fim cei mai cei. Sa mai zic o data: nicio revelatie nu a poposit pe la mine (astept cu mare interes THE MOMENT) desi sunt clipe in care ma simt data pe spate si cu un mega bec deasupra capului! 

Pur si simplu, am vazut ca daca te opresti efectiv din tot ce faci, doar tu cu tine si ai o mare pofta de a te intelege, realizezi ca stii deja ce ai de facut, ca stii de fapt cine esti, ca te poti ajuta si te poti iubi asa cum esti. Intodeauna vei vrea mai mult, mai frumos, mai perfect, mai iesit din comun, mai sclipitor si mai genial. Suficientul meu nu e suficientul tau si tot asa. Oricum va fi cineva care iti va arata ca poate mai bine ca tine. Good for him!! Let him be :) O fi motivat doar daca ii pe primul loc, compatimeste-l, altceva mai bun nu are. 

Sutele de carti si de articole ajuta dar luate 'with a grain of salt'. Listuta mea e mare si fiecare mi-a dat un refresh, o noua perpectiva asupra oamenilor sau a mai adaugat o carte, doua, trei pe lista. Ce pot zice? La mine downturn-ul e sa nu stiu; cum imi potolesc curiozitatea sau cum sa o folosesc pentru lucruri bune, nu am aflat inca, nu voi afla in curand. Poate o sa pun si toate lucrurile pe care le-am adunat de prin carti dar pana sa fac asta : oh boy oh boy no time to lose. 

Printre randuri, mi-am dat seama si cum sta cu pasiunea vietii.. nu zice nimeni ca nu exista dar ce faci cand iti plac asa de multe lucruri? Si ai vrea sa iti faci jobul de zi cu zi si sa salvezi nj de mii de matse si sa petreci timp prin librarii si sa faci si nu stiu ce cursuri de perfectionare pe nu stiu ce hobby dubios? Prioritizezi si le iei pe rand, treptat sau pe zile. Eu vreau sa cred ca noi vrem multe si le putem obtine atat timp cat nu pierzi imaginea de ansamblu si nu traiesti prin alte timpuri decat cel de acum. E fain sa ai obiective dar e mai fain sa ai experiente. Cum zicea si omul drag cu painici cu migdale ( eu inca cred ca ai fi putut pune ceva mai dramatic gen -alege viata :)) ) - 'asta-i ca aia cu trezeste-te dimineata si zambeste..' Exact asa e, o sa iau lectii de la Situasion cel mai probabil.. dar vreau si e my only resolution: sa imi ofer zambete si pauze :D caci de restul va avea grija lumea din jur, siiiggguuurrr...

Situasion, multumesc pentru articole dar pentru cel mai fain pe care l-am citit in ultimul timp :D

Be kind, rewind

*
*

Far' dar si poate

Iar nu am mai scris... pai...despre ce sa scriu? Cateodata vad negru, mult negru si nu din ala care imi place mie, care de fapt e un fel de roz pentru mine... un negru urat, al oamenilor si asa ca m-am oprit.. decat sa ma uit in spate si sa vad numai negativism, dispret sau tristete ascunsa, m-am oprit. Darrrrrr, acum simt asa un fel de optimism dubios care o sa dispara intr-o ora sau 8. Imi incep iar traiul in tren si nu sunt cea mai incantata persoana dar dar dar sa o facem si pe asta. Sper sa ajung sa scriu si eu in curand despre "10 pasi ca sa nu mai faci drumuri cerute" sau "cinspe' lucruri pe care sa le faci ca sa fi un om complet". Momentan pot povesti despre cum prietenia adevarata nu prea exista sau cum tare mai e greu sa te iubesti pe tine, frumos, mereu.. sincer, mi se pare cel mai greu lucru... Anyway, simt un optimism dubios, nu stiu daca e doar oboseala, ceva entuziasm ca o sa vad o persoana draga mie sau ...si in loc sa termin treburile ca sa ma pun la un film si sa dorm ceva, un pic,  fac orice altceva. Oh well, o sa dau vina pe timp, ca trece prea repede... Optimismul dubios vine din decizii, decizii minunate pe care sper sa le pot duce la un bun sfarsit si sa scriu despre cum sa te iubesti pe tine.. Da, asta e scopul - sa pot zice si pe langa "i told you so" (da, eu sunt aia enervanta care are dreptate in majoritatea timpului iar in timpul ramas ma gandesc ca nu prea e asa), "tu, uite o metoda rapida sa te iubesti pe tine". De ce? Caci eu cred ca nu poti iubi o alta persoana complet daca in primul rand nu te accepti pe tine si inveti ca timpul tau este pretios, limitat si decizia de a o imparti cu altcineva este cel mai frumos gest pentru pe care poti sa il faci. Da, mai am mult pana acolo, dar vreau sa incerc incet incet. Fericirea chiar vine din lucrurile mici, acele lucruri pe care le faci pentru tine si pentru ceilalti. Nu inseamna ca esti egoista, ci doar om, om fericit.

Si gata, mi-am scris o mica parte din gandurile haotice.

Optimismul dubios se grabeste spre somn, Not yet you, not yet!

*melodia asta mi se pare orice dar nu trista*

An constient

Am tot amanat sa scriu despre anul meu si ce imi mai propun. Asa fac in fiecare an, imi fac evaluarea si imi pun obiective. In fiecare an, au devenit din ce in ce mai elaborate, cu plan, cu milestones si timeline (wtf?). In sinea mea, eram mandra de cat de organizata eram dar uitam mereu "calitatea" mea principala: procrastinarea dar chill, daca incep de maine, e timp :)). Daca e ceva ce vreau sa schimb musai la mine, e asta, cum puii mei sa nu mai aman? Da stiu, mingea e la mine, doar eu pot schimba, daca cred, se intampla... iei! Nu stiu altii cum sunt, dar eu mi-am luat carti pe acest subiect complex si primul lucru pe care l-am facut a fost sa ...aman citirea lor :)) Yep, sunt o procrastinatoare (nu cred ca exista cuvantul :-s ) cronica, imi pare rau!

Anyhow, revenind :D Uitandu-ma la ce cum a fost, ce a fost, ce s-a intamplat, pentru mine 2014 a fost un an.. inert. Un an in care m-am pus pe locul 2 si am trait asa intr-o rutina, plangandu-ma de tot. Daca s-ar da vreun premiu pe asta as castiga premiul pentru biggest whiner of the year :)) ce trist! Un an in care (credeam eu) e ok sa nu spui ce te deranjeaza si sa amenajezi sentimentele celorlati si sa ii faci mereu sa se simta bine. Cele 364 de zile au trecut repede, cu emotii multe, intense, opuse de ma lua ameteala, cu comparatii, cu dorinte, cu intrebari retorice, cu frustrari si nevoi. Generalizand, m-am concentrat pe ce nu trebuia. Am si invatat multe, am descoperit la fel de multe, m-am revoltat in sinea mea, mi-am promis, jurat ca nu voi mai face acele greseli. M-am intors catre oameni pierduti prin listele mele de to do. Probabil ca nu am fost cea mai buna prietena, sora, fiica, sotie, colega dar stiu ca nu am avut niciodata intentii rele (pai, nu intentia conteaza? :)) ). Nu as vrea sa ma intorc in trecut, nu prea am regrete si sunt bucuroasa ca am avut toate acele momente pentru ca am crescut si acum stiu exact ce vreau sa fiu si ce nu. Din pacate, nu am descoperit raspunsul la intrebarea magnifica (ce vreau sa fac) dar stiu ca e ok, stiu ca am nevoie de experiente multe si numarul lor limitat din trecut m-au facut sa simt ca "atat merit". Ce mega bullshit! 

Ce evaluare dubioasa  dar nici nu stau sa scriu despre toate lucrurile pe care le-am realizat, mi se par infime pe langa ce trebuia sa realizez si conta. Nici nu sunt o nerecunoscatoare sau o "oportunista", sunt doar realista si cred ca potentialul e mare si genial! 

Trecand la anul nou, fara decizii fistichii sau "new year, new me thinking". Nu mi-am mai facut listele si ma simt bine, usor pierduta, dar foarte bine. Normal ca mi-am propus lucruri dar vreau sa le am in cap bine definite, mereu, ca niste principii si sa traiesc cu ele si prin ele, fara slabit njdemii de kile, fara sa cuceresc lumea, fara sa fiu cea mai buna ..ceva, fara limbi straine, fara "de maine", fara prea multa critica pentru mine si pentru ceilalti, fara menajat, fara prea mult plans sau pus prea multa presiune pe karma, fara planuri de dezvoltare si fara sa ma explic! Vreau doar, cum ziceam si mai sus, sa am cat mai multe experiente noi, sa am parte de atat de multa iubire pe cat dau si sa rad pana imi e rau (zilnic, daca se poate)! Si, da, mai e ceva ce vreau, sa fiu sincera complet si sa incetez cu judecatile si prejudecatile. Poate si cu asteptarile :D

Ce haotic pare, oh well, let's try it this way also! 

*

*

Tu si cu numele tau

Dupa o portie serioasa de ras, cu aceleasi glume pe care doar don'soara poate sa mi le intoarca si mai frumos, m-a palit ganditul la ale vietii. Pe principiul "nu stiu unii cum sunt", pe mine ma apuca sa fac conexiuni care mai de care mai dubioase la momente total aleatorii si fara sens. Imi place sa cred (si inca cum cred) ca sunt o persoana super deductiva sau pur si simplu ca ma prind repede de ce intampla auzind doar un cuvant sau vazand o privire. Asta nu inseamna ca nu is total pe dinafara cateodata sau ca nu imi inchipui eu situatii neadevarate dar serios acum, 98% din cazuri am dreptate (ahahahhaha). Problema e cand stiu si ma incapatanez sa nu recunosc sau sa dau sanse. Dar nu, nu o sa scriu despre firea umana, parsivitatea, versul celebru de la BUG Mafia care imi ruleaza in gand pe fundal (din caz ca nu e clar.. "si cum se schimba unii in cu%ve nici nu iti vine sa crezi"), despre "de ce eu" sau "de ce nu eu" si nici despre relatii profunde, de fapt profund prost intelese. Nici despre legaturi, superstitii, planuri, ambitii sau generalizari. Stai, e un pic de generalizare. 

Dintr-o experienta care m-a lasat cu un gust amar si o incredere sifonata, nu am invatat nimic. Nici cand experienta s-a repetat inca o data si apoi s-a mai repetat o data. Nu, nu, a 3a oara am invatat. Nu stiu care e faza cu zodiile, cu ascendentul, cu luna, cu ziua sau cu numele. Cert e ca fiecare data a implicat aceiasi zodie si nume. Ok, fie, anii erau diferiti, dar consecutivi. Si mi s-a parut wow! This is fucked up. Nu o sa imi vars of-ul caci nu mai exista.. doar ca o sa rumeg acum la acel nume si zodie. Na, poate chiar o sa citesc despre ea, nu de alta dar daca is si eu la fel!? caci si eu gravitez in zodia respectiva. Noroc ca am numele diferit caci realizam ca toate situatiile astea penibile mi se datoreaza mie 100% si numelui cu conotatii biblice (sunt sigura ca apare ca si sinonim pentru prostia a celui care poarta un nume ...inadecvat) si a unei zodii care ar fi trebuit sa fie faine (caci cum ziceam sunt eu in ea :D ). Of, bat-o vina pe soarta ce mi le scoate in cale si ma face sa ma agat de ele, rele, mititele. 

Cu drag,
F. 

Cum?

Drama, drama si iar drama. Asta vad, simt, aud, visez, vorbesc. O urasc!

Probabil ca in adolescenta and in my very early 20s, mi se parea normal sa am o cantitate acceptabila de drama, sa imi exagerez trairile si reactiile celorlati. Pe principiul cand totul merge bine, let's screw up something. Sa plang,sa rad, sa fiu mereu on the edge, sa nu ma gandesc sau sa imi fac mii se scenarii, sa urasc, sa iubesc, sa sufar, sa fiu razbunatoare, to do the unthinkable, sa ma ascund, sa ma pun mereu in centru, that's was darlings, what i called fun. Dar mereu mi-am asumat consecintele, uneori prea mult, am invatat sa traiesc cu regretele si sa le accept si a fost drum lung, drum de vindecare, in care imi venea sa imi strig frustrarile, sa le las sa curga pana la epuizare. Inca imi vindec acele rani provocate de setea de drama, si inca sunt neinteleasa sau dubios vazuta. Accept si acest lucru si incerc sa imi dau voie sa fiu asa cum sunt, caci fiecare le are pe ale lui.

Totusi, mereu am incercat sa invat din greselile mele, desi le-am facut de 2 sau 3 ori la rand, si o ajut si pe ea sa invete din ale mele. Sa o ajut sa se dezvolte armonios, sa isi fie mai intai self sufficient ca mai apoi sa fie inconjurata de oameni, sa aibe tot ce are nevoie pentru a lua deciziile corecte, pentru a fi fericita, pentru a invata ca roz-ul nu e decat o culoare si ca nu il poti asocia in permanenta cu viata, ca totul poate sa doara, ca oamenii sunt inselatori dar nu trebuie sa te lasi inselata, ca intodeauna trebuie sa te pui pe primul loc, ca daca cineva te raneste il lasi in pace si in trecut, ca trebuie sa ai cat mai multe experiente pentru a te dezvolta dar ca niciodata sa nu te lasi prinsa intr-o experienta ciclica, ca trebuie sa te pretuiesti si sa iti pretuiesti viata, ca totul e ok in cantitati limitate, ca e normal si dorit sa ai momente duse la extrem atat timp cat te intorci, ca s-ar putea sa ranesti oameni dar nu trebuie sa fie un scop, ca trebuie sa ii pretuiesti pe cei ce ti-au dat viata si incearca sa te protejeze and to not take them for granted, ca viata nu se opreste cand vrei tu si nici nu o poti controla prea mult dar ii poti da o directie si un sens, ca trebuie sa muncesti daca vrei ceva asa cum trebuie sa respecti ceea ce ai primit deja, ca maturitatea nu e un scop in sine si ca e fain si fun sa fii cat de mult poti copil, ca iubirea frumoasa si durabila nu te macina si nici nu e toxica sau blamata, ca sora ta s-ar putea sa o dea in bara si sa tipe la tine dar ca la sfarsitul zilei esti totul pentru ea, ca te va proteja si va lupta pentru tine chiar si atunci cand tu o vei uri, ca tu trebuie sa iti joci rolul principal in propria ta viata!

Nu mi-a iesit, what a great surprise, and now we go back to drama... 

Timp singur

Imi place sa fiu inconjurata de oameni, sa ii observ, sa ii ascult, sa le vorbesc, sa imi imaginez povestile lor. De cand ma stiu, imi doream o familie mare, o multime de oameni care sa te tina ocupata in fiecare moment, care te oboseasca dar la sfarsitul zilei sa iti lase un zambet larg. Si prieteni frumosi care sa te cunoasca, sa iti fie sprijin si aventura, sinceri si deschisi. Nu imi placea singuratatea si o judecam, ma speria si ma sufoca. Copil cautand agitatie, adolescent cautand apartenenta, tanar cautand distractie, matur cautand.. 

Acum stiu ce caut, desi inca blurry si schimbator, valorile au fost cumva rearanjate, invatand din ce tot ce s-a intamplat si simtit, din fiecare om, mai mult sau mai putin constient. Acum, in aceasta noua perioada (nu o numesc maturitate, maturitatea e relativa si judeca prin fiecare definitie) am invatat ca singuratatea e buna in propriile potrivite. E buna pentru suflet si spirit. Mai ales, ca singuratatea nu inseamna (musai) absenta oamenilor. Am auzit, am simtit, am vazut ca poti fii singura si inconjurata de oameni. Trecand la acea singuratate unde esti doar tu cu tine, si iti place. 

Sunt oameni carora nu le place sa se plimbe singuri, sau sa manance singuri, sau sa faca cumparaturi singuri. Dar am descoperit ca iubesc momentele mele si doar ale mele, neimpartite, nejustificate, netulburate si intrebate. E momentul in care pot sa ajung la zi cu gandurile mele, cu ce imi doresc, cu cartea pusa in stand by, cu cafeaua buna si energia sclipitoare, cu mesajele si conversatiile cu omuletii pe care ii iubesc dar ii tot aman din cauza agitatiei. Imi place sa cutreier pana cand descopar un lucru, orice, ceva. 

Programele incarcate, atitudinea de titirez, somnul in reprize, zilele pe ore, pauzele scurte, oameni uitati & to do lists epuizeaza, mai devreme sau mai tarziu; in prezent- din ce in ce mai devreme. Si atunci am cautat acel lucru care ma poate reincarca pana si intr-o duminca (as i really hate sundays). 

Sa nu uitam de relatii, of ele, grele, complicate, sarate. Si cum le ajutam noi sa isi piarda magia, misterul, elanul prin fortarea etapelor sau pur si simplu prin asteptari si acapararea spatiului. E normal, o facem mai mult sau mai putin voit. Ne amestecam, ne extindem, ne sufocam. Nu intr-un mod clar si rapid, ci in timp, si e frumos.. ne place sa ne trezim si sa adormim cu el/ea langa noi. Sa facem cumparaturile impreuna, sa ne sunam, sa iesim impreuna, sa ne certam pe ce lustra sa punem sau unde sa mergem in vacanta. Ne place impreuna. Dar ne-ar placea mai mult impreuna daca am avea propriul nostru timp si spatiu, din cand in cand, fara sa ne iscodim apoi, sau sa vedem scenarii dramatice. Nu ne iubim mai putin, ci ne ajutam sa crestem impreuna, frumos. [timp singur, again for the win]

Nu stiu cum, am ajuns sa citesc un articol legat de motivul pentru care adultii simt ca anii trec mai repede decat copii. Aparent, totul e legat de experiente si de faptul ca noi, nu mai avem asa multe inceputuri, asa prime momente, totul e o rutina, procrastinare si stres. Si ajungem sa traim mai mult in trecut si prin tot ce ni s-a intamplat in loc sa ne dam voie sa descoperim noul de care avem nevoie pentru a restarta cea mai importanta resursa.. timpul. 

Asta incerc sa fac prin acel timp singur, sa imi creez experientele pe care mi le doresc si planuiesc ce isi doreste sufletul meu rebel. Apoi sa mi le realizez alaturi de el, my half.

Timp singur, e timp frumos, e un moment de respiro intr-o multime ce cauta acceptare. 


Cu drag,

Inchis

Sunt o furtuna in desfasurare, care consuma si lasa pagube. Si imi e ca o sa ii creasca intensitatea si urmele lasate. Si imi e ca o sa ii dau un nume si o sa fie doar o etapa. Si imi e ca nu stiu cum e fara ea. Dar vreau, nu doar o vacanta, ci zile intregi, nenumarate. 

Dar ce ne facem cu mastile? Daca or sa cada? Si razboiale purtate tacut pe fundal? Si emotiile care dau zambete schimonosite? Si ochii dati peste cap? Dar pacatele? Si starea permanenta de nepotrivire? Si privirile de doamneajuta? Dar fuga, unde ramane fuga? Cui i-o lasam? Pastram ceva? Sau intram in vacanta complet? Ne lasam si de oameni?

Apoi, tacut, zambind, simtind si renuntand,  ne bucuram de liniste. Dar "confirmarile" tot acolo raman intr-un sertar prafuit asteptand momentul in care or sa faca ce stiu ele mai bine: sa fie dorite, constant, crescand, ranind o data cu asteptarile. O alta furtuna!