Tu si cu numele tau

Dupa o portie serioasa de ras, cu aceleasi glume pe care doar don'soara poate sa mi le intoarca si mai frumos, m-a palit ganditul la ale vietii. Pe principiul "nu stiu unii cum sunt", pe mine ma apuca sa fac conexiuni care mai de care mai dubioase la momente total aleatorii si fara sens. Imi place sa cred (si inca cum cred) ca sunt o persoana super deductiva sau pur si simplu ca ma prind repede de ce intampla auzind doar un cuvant sau vazand o privire. Asta nu inseamna ca nu is total pe dinafara cateodata sau ca nu imi inchipui eu situatii neadevarate dar serios acum, 98% din cazuri am dreptate (ahahahhaha). Problema e cand stiu si ma incapatanez sa nu recunosc sau sa dau sanse. Dar nu, nu o sa scriu despre firea umana, parsivitatea, versul celebru de la BUG Mafia care imi ruleaza in gand pe fundal (din caz ca nu e clar.. "si cum se schimba unii in cu%ve nici nu iti vine sa crezi"), despre "de ce eu" sau "de ce nu eu" si nici despre relatii profunde, de fapt profund prost intelese. Nici despre legaturi, superstitii, planuri, ambitii sau generalizari. Stai, e un pic de generalizare. 

Dintr-o experienta care m-a lasat cu un gust amar si o incredere sifonata, nu am invatat nimic. Nici cand experienta s-a repetat inca o data si apoi s-a mai repetat o data. Nu, nu, a 3a oara am invatat. Nu stiu care e faza cu zodiile, cu ascendentul, cu luna, cu ziua sau cu numele. Cert e ca fiecare data a implicat aceiasi zodie si nume. Ok, fie, anii erau diferiti, dar consecutivi. Si mi s-a parut wow! This is fucked up. Nu o sa imi vars of-ul caci nu mai exista.. doar ca o sa rumeg acum la acel nume si zodie. Na, poate chiar o sa citesc despre ea, nu de alta dar daca is si eu la fel!? caci si eu gravitez in zodia respectiva. Noroc ca am numele diferit caci realizam ca toate situatiile astea penibile mi se datoreaza mie 100% si numelui cu conotatii biblice (sunt sigura ca apare ca si sinonim pentru prostia a celui care poarta un nume ...inadecvat) si a unei zodii care ar fi trebuit sa fie faine (caci cum ziceam sunt eu in ea :D ). Of, bat-o vina pe soarta ce mi le scoate in cale si ma face sa ma agat de ele, rele, mititele. 

Cu drag,
F. 

Cum?

Drama, drama si iar drama. Asta vad, simt, aud, visez, vorbesc. O urasc!

Probabil ca in adolescenta and in my very early 20s, mi se parea normal sa am o cantitate acceptabila de drama, sa imi exagerez trairile si reactiile celorlati. Pe principiul cand totul merge bine, let's screw up something. Sa plang,sa rad, sa fiu mereu on the edge, sa nu ma gandesc sau sa imi fac mii se scenarii, sa urasc, sa iubesc, sa sufar, sa fiu razbunatoare, to do the unthinkable, sa ma ascund, sa ma pun mereu in centru, that's was darlings, what i called fun. Dar mereu mi-am asumat consecintele, uneori prea mult, am invatat sa traiesc cu regretele si sa le accept si a fost drum lung, drum de vindecare, in care imi venea sa imi strig frustrarile, sa le las sa curga pana la epuizare. Inca imi vindec acele rani provocate de setea de drama, si inca sunt neinteleasa sau dubios vazuta. Accept si acest lucru si incerc sa imi dau voie sa fiu asa cum sunt, caci fiecare le are pe ale lui.

Totusi, mereu am incercat sa invat din greselile mele, desi le-am facut de 2 sau 3 ori la rand, si o ajut si pe ea sa invete din ale mele. Sa o ajut sa se dezvolte armonios, sa isi fie mai intai self sufficient ca mai apoi sa fie inconjurata de oameni, sa aibe tot ce are nevoie pentru a lua deciziile corecte, pentru a fi fericita, pentru a invata ca roz-ul nu e decat o culoare si ca nu il poti asocia in permanenta cu viata, ca totul poate sa doara, ca oamenii sunt inselatori dar nu trebuie sa te lasi inselata, ca intodeauna trebuie sa te pui pe primul loc, ca daca cineva te raneste il lasi in pace si in trecut, ca trebuie sa ai cat mai multe experiente pentru a te dezvolta dar ca niciodata sa nu te lasi prinsa intr-o experienta ciclica, ca trebuie sa te pretuiesti si sa iti pretuiesti viata, ca totul e ok in cantitati limitate, ca e normal si dorit sa ai momente duse la extrem atat timp cat te intorci, ca s-ar putea sa ranesti oameni dar nu trebuie sa fie un scop, ca trebuie sa ii pretuiesti pe cei ce ti-au dat viata si incearca sa te protejeze and to not take them for granted, ca viata nu se opreste cand vrei tu si nici nu o poti controla prea mult dar ii poti da o directie si un sens, ca trebuie sa muncesti daca vrei ceva asa cum trebuie sa respecti ceea ce ai primit deja, ca maturitatea nu e un scop in sine si ca e fain si fun sa fii cat de mult poti copil, ca iubirea frumoasa si durabila nu te macina si nici nu e toxica sau blamata, ca sora ta s-ar putea sa o dea in bara si sa tipe la tine dar ca la sfarsitul zilei esti totul pentru ea, ca te va proteja si va lupta pentru tine chiar si atunci cand tu o vei uri, ca tu trebuie sa iti joci rolul principal in propria ta viata!

Nu mi-a iesit, what a great surprise, and now we go back to drama... 

Timp singur

Imi place sa fiu inconjurata de oameni, sa ii observ, sa ii ascult, sa le vorbesc, sa imi imaginez povestile lor. De cand ma stiu, imi doream o familie mare, o multime de oameni care sa te tina ocupata in fiecare moment, care te oboseasca dar la sfarsitul zilei sa iti lase un zambet larg. Si prieteni frumosi care sa te cunoasca, sa iti fie sprijin si aventura, sinceri si deschisi. Nu imi placea singuratatea si o judecam, ma speria si ma sufoca. Copil cautand agitatie, adolescent cautand apartenenta, tanar cautand distractie, matur cautand.. 

Acum stiu ce caut, desi inca blurry si schimbator, valorile au fost cumva rearanjate, invatand din ce tot ce s-a intamplat si simtit, din fiecare om, mai mult sau mai putin constient. Acum, in aceasta noua perioada (nu o numesc maturitate, maturitatea e relativa si judeca prin fiecare definitie) am invatat ca singuratatea e buna in propriile potrivite. E buna pentru suflet si spirit. Mai ales, ca singuratatea nu inseamna (musai) absenta oamenilor. Am auzit, am simtit, am vazut ca poti fii singura si inconjurata de oameni. Trecand la acea singuratate unde esti doar tu cu tine, si iti place. 

Sunt oameni carora nu le place sa se plimbe singuri, sau sa manance singuri, sau sa faca cumparaturi singuri. Dar am descoperit ca iubesc momentele mele si doar ale mele, neimpartite, nejustificate, netulburate si intrebate. E momentul in care pot sa ajung la zi cu gandurile mele, cu ce imi doresc, cu cartea pusa in stand by, cu cafeaua buna si energia sclipitoare, cu mesajele si conversatiile cu omuletii pe care ii iubesc dar ii tot aman din cauza agitatiei. Imi place sa cutreier pana cand descopar un lucru, orice, ceva. 

Programele incarcate, atitudinea de titirez, somnul in reprize, zilele pe ore, pauzele scurte, oameni uitati & to do lists epuizeaza, mai devreme sau mai tarziu; in prezent- din ce in ce mai devreme. Si atunci am cautat acel lucru care ma poate reincarca pana si intr-o duminca (as i really hate sundays). 

Sa nu uitam de relatii, of ele, grele, complicate, sarate. Si cum le ajutam noi sa isi piarda magia, misterul, elanul prin fortarea etapelor sau pur si simplu prin asteptari si acapararea spatiului. E normal, o facem mai mult sau mai putin voit. Ne amestecam, ne extindem, ne sufocam. Nu intr-un mod clar si rapid, ci in timp, si e frumos.. ne place sa ne trezim si sa adormim cu el/ea langa noi. Sa facem cumparaturile impreuna, sa ne sunam, sa iesim impreuna, sa ne certam pe ce lustra sa punem sau unde sa mergem in vacanta. Ne place impreuna. Dar ne-ar placea mai mult impreuna daca am avea propriul nostru timp si spatiu, din cand in cand, fara sa ne iscodim apoi, sau sa vedem scenarii dramatice. Nu ne iubim mai putin, ci ne ajutam sa crestem impreuna, frumos. [timp singur, again for the win]

Nu stiu cum, am ajuns sa citesc un articol legat de motivul pentru care adultii simt ca anii trec mai repede decat copii. Aparent, totul e legat de experiente si de faptul ca noi, nu mai avem asa multe inceputuri, asa prime momente, totul e o rutina, procrastinare si stres. Si ajungem sa traim mai mult in trecut si prin tot ce ni s-a intamplat in loc sa ne dam voie sa descoperim noul de care avem nevoie pentru a restarta cea mai importanta resursa.. timpul. 

Asta incerc sa fac prin acel timp singur, sa imi creez experientele pe care mi le doresc si planuiesc ce isi doreste sufletul meu rebel. Apoi sa mi le realizez alaturi de el, my half.

Timp singur, e timp frumos, e un moment de respiro intr-o multime ce cauta acceptare. 


Cu drag,

Inchis

Sunt o furtuna in desfasurare, care consuma si lasa pagube. Si imi e ca o sa ii creasca intensitatea si urmele lasate. Si imi e ca o sa ii dau un nume si o sa fie doar o etapa. Si imi e ca nu stiu cum e fara ea. Dar vreau, nu doar o vacanta, ci zile intregi, nenumarate. 

Dar ce ne facem cu mastile? Daca or sa cada? Si razboiale purtate tacut pe fundal? Si emotiile care dau zambete schimonosite? Si ochii dati peste cap? Dar pacatele? Si starea permanenta de nepotrivire? Si privirile de doamneajuta? Dar fuga, unde ramane fuga? Cui i-o lasam? Pastram ceva? Sau intram in vacanta complet? Ne lasam si de oameni?

Apoi, tacut, zambind, simtind si renuntand,  ne bucuram de liniste. Dar "confirmarile" tot acolo raman intr-un sertar prafuit asteptand momentul in care or sa faca ce stiu ele mai bine: sa fie dorite, constant, crescand, ranind o data cu asteptarile. O alta furtuna!

Cea mai buna. Idei Preconcepute. Prima urcare

E soare! In sfarsit soare orbitor dupa o saptamana de nori urati, frig si stari meteodependente, dupa o saptamana in care mintea mea a refuzat sa zambeasca si a cautat certuri. Ok, e soare, dar inca ma simt gloomy sau grumpy, poate doar pentru ca e luni dimineata. Poate ca imi trece, poateeeeeeeeeee. 

Anyway, cand mintea imi e imbufnata, alearga in cele mai tampite colturi si proceseaza de parca e pe NOS :)) Asa ca dupa ce am meditat la doamneiartama orice, m-am oprit asupra "celui mai bun prieten". De ce? For no good reason dar de dragul situatiei sa zicem ca era ceva acolo. De cand ma stiu, am avut cea mai buna prietena, mi-am categorisit persoanele din viata mea rand pe rand. In adolescenta am inceput sa cred in  "sisters before misters" (spus decent :))). Si cum adolescenta nu e o perioada de vis si majoritatea persoanelor se formeaza am avut multe dezamagiri. Fetele is rele, asa mi-am zis! Pueril sau nu, inca se aplica! Revenind la "cea mai buna prietena", fiecare perioada din viata mea si-a avut -o, unele mai mult bune, unele fara sens. "Cea mai buna prietena" pentru mine a insemnat acea persoana care te cunoaste foarte bine, care iti e alaturi chiar si cand tu nu crezi in tine, care stie ce se afla in spatele fiecarei glume sau zambet stramb, care crede in tine! But then you grow up, si inveti ca fiecare persoana are her own agenda, ca poate fi superficiala, ca nevoile primeaza, ca you will be taken for granted, ca exista drumuri separate si "supra-orgolii". Degeaba te agiti, degeaba renunti, tipi, complotezi, tii ranchiuna, mai ales cand ti se explica frumos ca o relatie incepe pe aceasi treapta iar in timp oamenii urca sau coboara iar efortul tau de a-i aduce unde esti e mare si inutil. Sunt incapatanata de fire si am crezut pana in ultimul moment ca "cel mai bun" inseamna un ideal. WTF? 
Asa ca am renuntat sa caut idealuri si am invatat sa ma bucur de oameni si de acel ceva al fiecaruia. Exista prieteni buni, foarte buni dar nu exista o persoana mai sus ca celelalte. Am invatat sa apreciez si sa ma regasesc in fiecare persoana draga mie. Am invatat ca apreciez ambitia frumoasa a Claudiei, sprijinul Cristinutei, libertatea si zambetul Alinei, starile de bine construite cu Madalina si glumele si copilaria lui Ilhem. Am invatat ca legaturile pierdute se pot regasi si pe asta ma concentrez acum. Am invatat ca nu exista "cea mai buna prietena" dar in situatia potrivita poti gasi cea ai nevoie. Iar relatiile sunt grele, de orice fel, important e sa ai acei oameni frumosi si potriviti langa tine!


Dupa ce mi-am terminat gandurile aleatorii, a venit weekendul :)) Somn si voie buna huh :)) Ieri a fost o zi a surprizelor caci nu sunt cea mai activa persoana din punct de vedere fizic, must change this! Am inceput dimineata cu prima mea urcare pe Tampa, pare un lucru mic desi pentru mine a fost un "kickass" moment. M-am gandit ca o sa imi dau duhul pe undeva pe drum dar a fost usor si placut.. la urcare :)) Imi era mai mult frica de ursi decat de o cazatura, nu au fost ursi. Am avut si oameni minunati langa mine care mi-au suportat toate plangerile sau opririle mele socante. Iar momentul cand am fost ssssssssssuuusss iar alti omuluti coborau din telecabina si eu eram so f'ing proud was AWESOME! La coborare, mult mai solicitant, mult mai abrupt, i did it..  O iau ca pe un inceput pentru spiritul meu cuceritor :D. Iar daca ziua am fost ca un titirez, seara la incheierea frumoasa, am dat de un taximetrist pus pe glume de origina rroma. Din cauza experientelor neplacute cu taximetristi rromi, am fost cam rezervata pentru aproximativ 10 secunde. Domnul in cauza, de aproximativ 55 de an, imbracat elegant, a inceput sa faca glume si sa ne intrebe daca e ok sa lase muzica tiganeasca pe fundal caci el e innebunit dupa muzica. Nu'i bai, nu erau manele, aproape acceptabil. Mi-a explicat ca e saxofonitst, ca are 8 copii, 24 de nepoti, ca ii stie pe toti si le duce dorul cand nu sunt cu el, ca nu se intelege cu singura lui fata care a ramas langa el, ca ginerii lui se cam dau cocosi dar noroc cu baietii lui, ca are o "cumatra" romanca, ca ei au cele mai tari petreceri si ca pentru el e important ca oamenii sa se simta bine cand sunt cu el, ca e mandru ca e tigan si ca ii uraste pe toti aia care ii fac "neamul de rusine". Ne-a recomandat sa mergem la o nunta de tigani pentru a intelege ce inseamna cu adevarat o petrecere si ne-a urat la plecare "multi copii". A fost prima oara, cand mi-a placut ca taximetristul a vorbit cu noi! Am ramas cu voie buna si inca revine de cate ori imi aduc aminte de el. Si ca fapt divers, am castigat 2 jocuri la biliard :D, my soulmate is still wondering how :))).. 

Sa fie o saptamana frumoasa!

***

DordeVara

E inca soare, inca simt ca e vara, e bine. Vreo 2 saptamani am trait fara prea multa notiune a timpului, si mai bine. M-am trezit dar inca visez cu ochii deschisi la urmatoarea vara, bun bun. Imi canta in minte, jucaus, I want to break free, one of these days. 

Am vazut si marea si somnul dulce fara alarma si mi-am baut si BB-ul la apus pe un nisp rece. Am avut (si mai vreau) acea rupere de tot, fara alte planuri, doar ochii, marea, visele si linistea. Ne intoarcem incet aici, in prezent, cu emotii, cu treziri abrupte si dor de nepasare. E doar o alta vara sfarsita nostalgic, ratata voluntar. 

One thing though,am realizat ca nu ma pot plictisi de timp liber si nici satura de mare, nici de o noapte calda, rasete sau faptul ca "maine nu avem niciun plan". A fost si mai bine cand am realizat ca emailul si Facebook-ul nu imi sunt vitale, si ca pot trai linistita fara ele. La intoarcere, le-am limitat... nu mai vreau haos creat aiurea. 

Numai bine, ne intoarcem la basics. Ne concentram pe relaxare, idei nastrusnice si noi orizonturi. Nu e nimic mai fain decat sa ma trezesc si sa stiu ca azi va fi 100% cum vreau eu fara alte dependente. 

Vreau sa nu mai masor timpul, banii, lucrurile, drumurile sau oamenii, sa nu imi fie dor sau regret, sa simt ziua libera si noaptea zambet, sa aducem un strop de copilarie in prezent si sa cautam constant momentele complete. 

 Vreau din nou sa fie vara, un fel de re-run daca se poate :-D .

Asteptari.

Pentru mine asteptarile au devenit o sursa de stres desi in trecut imi gaseam linistea pe moment, asa imi intretineam optimismul. Poate pentru ca inca visam la acel imposibil sau mi se parea mai antrenant sa imi agat un obiectiv de o asteptare. 
Adevarul e ca, asteptarile are messing you up. 

Cand eram mica asteptam sa vina vacanta pentru a face nu stiu ce nebunie sau noul an de scoala in care voi schimba eu tot ce sunt. De ce, nici eu nu mai stiu. Apoi am inceput sa astept oamenii sa se schimbe, sa vada, sa isi ceara scuze, sa faca orice aveam eu in cap pentru ca eu credeam ca asa trebuie. Pardon me, idealismul inca ma urmareste. Am asteptat lunile, anotimpurile, anii sa vina si sa plece pentru a face anumite lucruri, pe care normal ca nu le-am facut, nu erau corect aliniate. Am asteptat pana si Karma sa se intample, inca astept :)). Apoi diverse evenimente, anumite pareri sa se schimbe, anumite ganduri sa se linisteasca. Am intrebat de o mie de ori cum sa nu astepti, raspunsul a fost pe masura: simplu, nu astepti. Normal ca tot ce imi trecea prin cap era WTF? sau gata "de maine, asta fac" :)) 

Oh well, cand tu te-ai construit astfel incat sa astepti sau se indeplinesti anumite asteptari ale unor oameni   e cam greu. Devine si mai dificil atunci cand realizezi ca toti oamenii din jurul tau is complet diferiti si tu, trebuie sa te conformezi. Nu, nu trebuie! E o tampenie. Mare bullshit cu asteptarile astea. 

Am inteles ca nu trebuie sa astept sa fiu independenta ca sa ma maturizez, sa ma placa toata lumea,ca daca fac the right thing i will be so praised, ca sa vina noul an pentru a invata nu stiu ce limba sau toamna pentru a imi schimba stilul de viata, ca atunci cand un om iti face rau Karma ii va da un pumn :)), ca oamenii sa nu se schimbe sau sa iti fie mereu alaturi, ca Gabi sa imi ghiceasca gandurile si dorintele doar pentru ca suntem de mult impreuna. To be honest, asteptarile te fac mai usor de dezamagit, iti accentueaza un pic partea aia ..mai putin placuta si iti iau zambetele. 

Si atunci cum ai asteptari in momentul potrivit doar? 

Acum imi tot trece o imagine cu o babutsa pe un scaun, pe veranda care tricoteaza de cu zor, oftand si asteptand ceva sa se intample. Ma amuza imaginea si ma sperie. Probabil ca asteptarile ni le formam doar pentru ca avem o lume ideala in cap in care ce asteptam noi se aplica la toata lumea si apoi ajungem toti pe scaune tricotand, seni(n/l)i. Tot ce am asteptat s-a intamplat.

Astept sa nu mai astept, atunci poate o sa fiu complet surprinsa.. is this good?

***